Aș prefera să mor urcând – interviu cu Mihail Iordache

De unde vine pasiunea pentru pictură și ce o ține în viață?

E o întrebare care necesită un răspuns complex. Pictura este pentru mine mai mult decât o simplă delectare de formă şi culoare, este o necesitate de a mă exprima. Pictura, a fost şi continuă să fie un proces de definire a identităţii mele pe drumul cunoaşterii, iar pasiunea creşte din acumularea cunoştinţelor şi experienţelor pe acest drum. Ce ţine în viaţă pasiunea mea pentru artă este faptul că după fiecare răspuns se iveşte o nouă întrebare care necesită un nou răspuns. Astfel, pictura este vehicolul care conectează universul meu interior cu arta şi cultura universală.

Ai simțit vreo dată că te copleșește o temă, o idee și că devine obsesie la tine? Și dacă da, în ce tablou ai exprimat-o cel mai bine?

Orice artist trece prin faze dificile în care te simţi blocat şi lipsit de creativitate. Atunci lucrezi impulsiv şi din frustrare. Dar, eventual, descoperi că frustrarea este necesară în a te provoca să explorezi mai adânc interiorul tău şi să te întrebi dacă acea idee îţi aparţine sau ai adoptat-o din motive lipsite de valori şi principii fundamentale. Nu te pierzi dacă ai eşuat în rezolvarea unei idei, a unui concept sau a unui proiect ambiţios. Cele mai bune lecţii le înveţi din eşecuri repetate. Iar când te simţi copleşit şi total extenuat, lucrurile se clarifică.

Un exemplu unde am reuşit este conceptul numit Valea Doftanei la care lucrez de un an de zile. Acolo am învăţat să abandonez total ideile preconcepute, să mă eliberez de ceea ce fac foarte bine spre a mă feri de rutina anilor din atelier. Frica de nou şi de a eşua combinată cu dorinţa de a fi validat de lumea artelor te pot menţine în captivitate. Din acest concept am avut curajul de a evada. Riscul a fost implicit dar, în final, a fost multă satisfacţie.

Ai spus cândva, într-un alt interviu că „Aș prefera să mor urcând”. Despre ce „urcare” era vorba?

„Urcarea” se referă la creşterea mea ca artist, ca intelectual şi ca om. Din acelas motiv am spus că sunt un navigator care explorează şi descoperă şi care nu caută comfortul unor formule de exprimare predeterminate. Şi asta se datorează faptului că ştiu că unul dintre cele mai triste lucruri care s-ar întâmpla în viaţa unui artist este plafonarea, unde nu mai există întrebări, explorări, experimente şi nici frustrări, ceea ce este echivalent cu moartea creativităţii. Eu întotdeauna am fost şi vreau să rămân un navigator şi un explorator curios toată viaţa.

Dacă mâine ar veni la tine un extraterestru care s-ar exprima în fața ta într-o succesiune de culori și te-ar ruga să îl iei ucenic, ce i-ai cere și ce l-ai învăța?

Dacă acel extraterestru are deja un limbaj vizual cu care se poate exprima şi comunica, în cultura noastră ar fi un artist original şi bine definit. Şi atunci mi l-aş face prieten. Singurul sfat pe care i l-aş da este să continue pe acelas drum.

Dar dacă, la acest moment în viaţa mea, aş da lecţii despre artă unui tânăr student, aş pune accent pe două lucruri: primul ar fi desenul care trebuie aprofundat într-un context mult mai mare şi complex decât obişnuitul sistem academic; al doilea, în paralel cu desenul, este să înveţe importanța de a gândi prin propriul său filtru, ascultându-şi conştiinţa care nu te minte. Un adevărat artist este şi un gânditor.

Dacă ar fi să alegi o pictură, pe care să n-o fi realizat tu, care ar fi aceea?

Una dintre cele mai complexe şi profunde opere de artă este “Primavera” de Botticelli. Dincolo de realizarea artistică extraordinară (compoziţia, culoarea, contrastul şi excelenta dinamică a formelor), conceptul acestei capodopere a fost inedit pentru timpul în care a fost creată (1488). Renaşterea a definit omul ca fiind centrul universului. Botticelli a definit omul ca fiind inseparabil de societate şi de natură.

Dacă ar fi să îi mulțumești cuiva pentru evoluția ta, cui ai mulțumi?

Există artişti buni care sunt şi profesori de excepţie. Şi dacă în anii de studenţie ai întâlnit un asemenea artist, eşti norocos. Pentru mine, această persoană a fost artistul şi profesorul Mihai Bandac, pe care l-am cunoscut în Bucureşti, în 1978. El mi-a schimbat cursul vieţii pentru că m-a învăţat cum şi pe ce să mă concentrez spre a studia desenul ca un profesionist. Şi, la timpul respectiv, fiind un tânăr sărac, mult timp mi-a permis să dorm în atelierul lui din Bucureşti. Bandac mi-a fost profesor, părinte şi prieten în acea perioadă critică. Şi am rămas prieteni până în prezent.